shopify
analytics tool

Un semanator de bob rodnic al credintei si culturii

Parintele Ion Croitoru - Liesti„Manuitorul condeiului poate afunda in noroi sau curata petele de  pe camasa inimii multor cititori”
Dialogul pe care l-am realizat cu parintele scriitor Ion Croitoru nu este deloc intamplator. El raspandeste in jur mireasma a ceea ce a insemnat prin veacuri greaua dar dulcea povara de sacerdot: un raspanditor de spirit crestin pus  intr-o minunata simbioza cu cultura. Un preot – carturar purtator de torta, raspandind in comunitate lumina cunoasterii, extragandu-o, atat cat se mai poate, din tentatiile care ii uratesc fiinta. Poet si eseist, scormonitor in arhive de vechime, cautand nestemate ale spiritului omenesc, are a ne marturisi aspecte subtile ale acestui univers care este omul si lumea in care traieste. Va invitam sa ii lecturati gandurile:
Reporter: Părinte Ion Croitoru, vă propun acest interviu pentru că sunteţi un preot-poet atipic. Scormonitor nu numai arhive ci şi în sufletul oamenilor pe care îi păstoriti spiritual, aveţi un  mod original de a  vă justifica pasagera existenţă. Incepem cu o întrebare de încălzire: cine sunteţi, de unde veniţi, încotro mergeţi?
Preot Ion Croitoru: De la început vreau să vă spun că nu mă consider poet, e prea mult. Nu cred că am putut să dau cea mai frumoasă culoare versurilor mele descriind frumuseţea naturii şi a cosmosului care poartă pecetea divină şi un pasionat de poezie, dacă le va citi, să simtă în ele parfumul divin. Poetul, scriitorul, savantul etc, cel ce foloseşte pana, are o mare responsabilitate faţă de membrii societăţii cărora li se adresează. Mânuitorul condeiului pote afunda în noroi sau curăţa petele de pe cămaşa inimii multor cititori. Să nu uite un lucru; el va da socoteală dacă a zidit sau a dărmat cu darul pe care l-au primit. In altă ordine de idei, aţi sesizat foarte bine; de o bucată de vreme am început să scormonesc în praful pe care timpul l-a aşezat pe foile care au păstrat o parte din trecutul neamului meu şi sincer vă spun, mă uimeşte bogăţia spirituală a acestui popor. Comori întregi stau nevalorificate şi aruncate cine ştie prin ce unghere de poduri. Pot să vă dau un exemplu? In satul meu natal, un bătrân spărgea nuci cu un topor din piatră iar un altul pisa usturoi cu un pumnal, tot din piatră, ambele din perioada paleoliticului timpuriu. In anul 1974, în urma unei percheziţii mi-au fost confiscate şi nici astăzi nu dau de urma lor. Aceste descoperiri, şi altele, mi-au schimbat modul de a privi lucrurile. La întrebarea; cine sunteţi, de unde veniţi şi încotro mergeţi, vă răspund cu cuvintele Sf. Ap Pavel „ sunt un muritor şi din ceea ce este omenesc nimic nu-mi lipseşte”, ca atare, existenţa mea va trece prin furcile caudine ale morţii spre înviere.
R:  La volumul de poezii „Îngerul pâinii” (ed. Sinteze 2004), Cezarina Adamescu face o disecare a textului poetic  şi afirmă: „Ion Croitoru este , prin natura sa, prin vocaţie şi prin relaţionarea cu semenii, un analist fin al sufletului omenesc…”. Ce aţi găsit în adânc de om?
Pr.I.C:  Dacă îl priveşti pe om ca pe un animal, tot vei vedea în el o fiinţă îmbrăcată cu multe taine iar dacă îl priveşti ca pe o fiinţă zidită de Dumnezeu,  va fi ca o carte pe care ai citit-o şi tot ai vrea să o mai citeşti. Lumea ştiinţifică vorbeşte de psihic, ca despre un sistem produs de activitatea sistemului nervos prezent la animalele superioare, pe când noi vorbim despre suflet care dă viaţă trupului şi se mişcă între cele două lumi reale (pământească şi cerească) şi nu între o lume raţională şi una absurdă. Omul nu se poate cunoaşte pe sine şi mereu se mişcă în lumea nesfârşită a întrebărilor, iar dacă e aşa, cum va putea o altă persoană să afle ceea ce eu însumi nu pot afla despre mine. Aceasta este gândirea unui psiholog modern care va juca mereu între instincte şi efecte pe care va voi să le golească de taine, noi vorbim de un suflet care nu aparţine istoriei profane şi deci e un adânc care nu va fi explorat în totalitate în veci.
R: Cum explicaţi acest paradox între oameni încât  unii parcă ar avea în ei un hăţiş de mărăcini iar alţi o pajişte cu flori de câmp?
Pr.I.C:  Răspunsul la această întrebare e simplu. Omul care, din diferite motive, dependente sau independente de el, prin naştere sau prin pervertirea ce o primeşte de la societatea care îl afundă în mocirlă, datorită educaţie, nu este capabil să urce măcar o treaptă pe scara valorilor, ale virtuţii, se aseamănă cu una dintre seminţele care a căzut pe piatră despre care Mântuitorul vorbeşte în parabola semănătorului. Mă veţi întreba atunci, cu ce este vinovat acel care se naşte cu deficienţe fizice sau intelectuale. Dumnezeu în înţelepciunea sa va judeca şi pe aceştia ţinând cont de efortul depus de fiecare persoană. Ca să mă înţelegeţi corect, toţi acei care participă la competitia cu viata au meritul lor chiar dacă nu toti  ajung la ţintă.
R. În  cartea de eseuri „Cioburi din mozaicul nebuniei şi înţelepciunii istoriei,, simţiţi nevoia unei motivaţii: „Am încercat să oferim texte dintr-un cât mai larg evantai de epoci, culturi, spaţii geografice care, pe lângă curiozităţile, uimirile şi zâmbetele ce ni le stârnesc, ne îndeamnă la meditaţie.” O lume atât de preocupata de interese imediate, mai are  predispoziţie pentru meditaţie, pentru aspectele abisale ale vieţii?
Pr. I.C:  Metaforic vorbind, eu am pus în faţa cititorului meu viaţa şi moartea, ca el să aleagă. Nebunul este cel ce coboară spre iad, datorită faptelor sale iar înţeleptul este cel ce încearcă să urce spre sfinţenie. In ceea ce priveşte lumea, adică gruparea de indivizi, are nevoie de o singură persoană,  ajutata, inspirata, ocrotita de divinitate, şi acesta va schimba o întreagă lume. Lumea de astăzi gândeşte comod, n-o frământă decât întrebările legate biologic de ziua de mâine. Această nebunie şi vânzoleală mă convinge încă odată că Dumnezeu există şi că a acordat lumii libertatea de a alege.
R: Aţi încercat o punere în paralelă a  nebuniei şi înţelepciunii unor fapte care au influenţat lumea. Punând în antiteză aceste două trăsături de-a lungul veacurilor, ce credeţi, lumea a avut mai multă nebunie sau mai multă înţelepciune?
Pr. I.C :  E greu să vorbim despre lume în ansamblul ei. Putem vorbi mai bine de o anumită generaţie care şi-a lăsat amprentă asupra istoriei. Amprenta lăsată, a depins în mare măsură de înţelegerea şi aplicarea preceptelor biblice. Eu accept „teoria ondulaţiei universale” a filozofului român Vasile Conta dacă mă gândesc la dispariţia imperiilor şi a multor civilizaţii şi apariţia altora, dar până într-un anumit punct şi cu o mică corectură, exclud o evoluţie a materiei fără  samanta divina şi, în al doilea rând, privind viaţa istorică a lumii, prin natura sa, care are o tendinţă (şi chiar o confirmare spre un sfârşit) chiar dacă va căpăta mai multă înţelepciune sau nebunie, tinde spre acelaşi sfârşit. Totul depinde de fiecare individ şi de toţi la un loc. Dar nu trebuie să exagerăm, spunând că timpul este aproape. Despre toate acestea spune Iisus „nimeni nu ştie, nici îngerii, nici Fiul, ci numai Tatăl”.
R:  Vă pun o intrebare, poate cam incomoda. Un preot  afirma: „Preoţia este o profesie ca oricare alta, un  mod de ati castiga existenţa.” Preoţia nu este o atracţie lăuntrică pentru divin, un har, o dăruire totală a fiinţei şi, la nevoie chiar o jertfă de sine? Ajutaţi-mă, să ies din această nebuloasă.
Pr. I.C:  Afirmaţia personajului despre care amintiţi a fost neinspirată. Un mare rol în această situaţie îl are turma pe care o păstoreşte (biserica, comunitatea) şi care are puterea de a elimina din mijlocul ei un asemenea personaj. Imi aduc aminte că după 89,  multi  acuzau ierarhi bisericii şi biserica în totalitatea ei că nu s-a opus cu înverşunare sistemului. Intrebarea pe care am pus-o atunci era: Voi nu făceaţi parte din biserică? Cine v-a scutit să nu puneţi sufletul în îndreptarea lucrurilor? Aruncând vina asupra altora crezi că eşti scutit de vinovăţie? Mi-e greu sa-l judec pe acest preot. Realitatea e ca, preotia e o misiune care cere jertfa, daruire, renunţare la multe privilegii, atât el cât şi familia sa.
R : Paradoxal , într-o lume supraaglomerată, omul se retrage tot mai mult in sine. Cum credeţi că poate fi omul mai puţin singur şi mai apărat de viciile lumii care îl sufocă?
Pr. I.C: Într-adevăr, multi oameni se simt ,chiar in mijlocul multimii ca într-un pustiu. Datorită structurii societăţii şi mai ales principiilor pe care părinţii le insuflă copiilor de a acumula prin orice mijloace bunuri materiale, duce în cele din urmă la însingurare. Din această cauză tinerii ajung la sinucidere. Pentru bătrâni statul caută să ridice aziluri de bătrâni. Totuşi, azilurile nu sunt cea mai bună soluţie. Toate acestea se întâmplă pentru că a dispărut sfinţenia familiei. Relaţia dintre părinţi şi copii s-a răcit datorită industrializării care îndepărtează prin locul de muncă pe copii de părinţi. Eu nu am auzit cât am fost copil de tineri care să nu aibă grijă de părinţii. Ce e drept, după 89, mulţi tineri s-au îmbolnăvit psihic, boală pe care acum 40 de ani eu o priveam ca pe o curiozitate. Pe de altă parte, în lumea modernă a apărut ideea, total greşită, ca un copil să aibă camera lui, cu jucări, cu picturi pe pereţi, cu lenjerie cu cei şapte pitici etc.  Copilul neputând comunica cu această lume statică se înstrăinează şi se închide de mic în sine. Instinctul său de comunicare se atrofiază, dispare relaţia de iubire, de comunicare cu o fiinţă umană, de miros (ca să fac o legătură dintre un miel şi mama sa). Astfel apare urâtul singurătăţii, al non- sensului existenţii. Gabriel Marcel numeşte singurătatea „ca unica suferinţă”( Le coeur des autres), iar Th. Gautier spune că „singurătatea e cea mai rea tovarăşă”. Unii teologi au mers până acolo încât au afirmat că iadul constă în lipsa de iubire, în singurătate. Insingurarea este boala societăţii moderne, industrializate, tinerii spre a scăpa de această apăsare îşi caută refugiul în droguri şi nu se vor lecui de ea până ce societatea nu se va întoarce ia familie ca celulă sfântă.
R : O lume  care duce  o luptă incrancenata pentru existenţă, pentru supravieţuire nu e o lume tristă,nefericită?
Pr. I.C : Nefericit este acela care nu se mulţumeşte niciodată cu cât i-a dat Dumnezeu. Ţin minte, când eram mic şi voiam diferite lucruri, mama pentru că nu aveau posibilităţi să mi le cumpere, mereu îmi spunea: „ Lasă că are să-ţi cumpere mama şi ţie, acum ne trebuie bani pentru a cumpăra şi aşa, m-am învăţat de mic să renunţ la multe plăceri frivole, dar nu numai să renunţ, pur şi simplu nu mi le doresc. Imi amintesc iar de un pustnic, pe nume Pralea ( aşa îi zicea lumea), care ne vizita pe când eram eu mic. Tata, din toată sărăcia, scoate câţiva bănuţi din buzunar şi-i dă. Atunci pusnicul îi spune: „Nu-mi da bani, eu n-am ce face cu ei. Dacă vrei, dă-mi câtiva cartofi”. După ce i-a adus ceea ce a cerut, el îi spune: „ Nu-mi da atât că sunt prea multi”. „Dar ce-ţi mai trebuie?” întreabă din nou tata. „Nimic. Am de toate” răspunse pusnicul. Acum, după aceste exemple, puteţi să-mi spuneţi ce înseamnă să fii fericit şi nefericit ?
R: Care sunt faptele din istorie care v-au impresionat cel mai mult?
Pr. I.C:  Ara întâlnit în istorie oameni care s-au jertfit pentru prietenii lor, unii pentru fraţii lor, alţii pentru poporul din care făceau parte, iar unii şi-au dat viaţa pentru comorile lor, pentru animalele de campanie etc. Dar nici unul nu s-a ridicat la valoarea Mântuitorului care s-a jertfit pentru păcatele tuturor neamurilor. Această jertfă nu are egal în istorie iar Petre Ţuţea spune că „ Iisus Cristos este eternitatea care a punctat istoria”. Pe de altă parte, m-au uimit două popoare; poporul evreu şi poporul român în sensul că – Statul evreu în anul 75 a fost desfiinţat iar membrii săi s-au împrăştiat în toată lumea dar nu şi-a pierdut tradiţia, limba şi credinţa. La fel şi geto-dacii care, ca Pasărea Fenix, după o mie şi ceva de ani au renăscut din propria cenuşă, urmaşii lor au întemeiat un stat peste care au trecut valuri de migratori, dar n-a dispărut, a realizat unirea fără să verse o picătură de sânge, împotrivindu-se celor trei mari puteri, otomană, austriacă şi rusă, şi multe altele. Aceste argumente istorice îmi sunt suficiente pentru a-mi întări credinţa că poporul român este binecuvântat de Dumnezeu care nu ne-a dat uitat şi tot El ne va trimite pe omul providenţial care ne va scoate din criza spirituală de azi.
R :  Celebrul scriitor francez  Andre  Malraux ne-a lăsat un mesaj  radical  pe care il citam obsesiv: ,, secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”. După cum ia amploare haosul în lume  este greu să spui că se îndreaptă spre credinţă. Dacă această previziune ar capata confirmare s-ar părea că lumea merge spre deloc?
Pr. I.C :  Se pare că Malraux n-ar fi rostit întocmai această frază. Forma aceasta a frazei apare mereu ca întrebare în discuţiile despre credinţa secolului nostru. După comentariile contemporanilor săi, el n-ar fi fost convins de salvarea omenirii prin principiile creştine. Eu o iau ca atare, aşa cum este de obşte cunoscută.  Probabil că industrializarea occidentului şi dorinţa acelora din apropierea scriitorului de a acumula cât mai mult capital, l-au pus pe gânduri . Dacă privim retrospectiv vom vedea că nenumăraţi autori, în situaţii de criză, fac pronosticuri sumbre despre economie, naţiuni şi chiar asupra vieţii spirituale. Intr-adevăr, banii nasc monştrii. Dar, „Suflarea de vânt”,  va arunca  sămânţă de flori care va încolţi şi se vor ridica oameni care vor schimba istoria. Să nu uităm că Hristos a fost solidar cu întreaga lume şi ne face şi o promisiune, zicând, că, „nu vă voi lăsa singuri”. Părintele prof. academician D. Stăniloaie ne desluşeşte această promisiune, spunând că: „Hristos şi toţi sfinţii nu sunt numai într-o aşteptare pasivă a sfârşitului lumii, ci contribuie prin puterea suferinţei şi iubiri lor la menţinerea şi dezvoltarea adevăratului creştin”. Haosul lumii moderne are menirea de a face cunoscut, dintre cei mulţi, pe acei plăcuţi lui Dumnezeu – pe martiri. Secolul XXI va fi un secol în care creştinismul, cu toate ideile globalizării şi ale masoneriei, va avea un rol foarte important în lume.
R : Astăzi se scrie literatură obscenă în tiraje industriale. Creaţii cu mesaj profund, divin sunt tot mai rare. Scriitori precum Dostoievschi cu a sa capodoperă ” Fraţii Caramazov”, Giovanni Papini, Rainer Maria Rilke aşi ai literaturii universale, poeţi precum Vasile Voiculescu, Radu Gir, Nichifor Crainic, Ioan Alexandru, Petru Blaj cu aplecare spre acest gen, sunt tot mai rari. A devenit  motivul divin in literatura, epuizat, neatractivă pentru tinerii scriitori?

Pr. I.C: Acest lucru se întâmplă pentru că unii scriitori, chiar criticându-i, dau atenţie autorilor acestei literaturi care se infatuează, crezându-se buricul pământului că au fost luaţi în seamă. Un rol în acest sens îl joacă comerţul.  Pe de altă parte, la unii, cultura n-a influenţat şi ansamblul facultăţilor sufleteşti. Imi aduc aminte de o afirmaţie făcută la televizor de Dinescu care spunea: „ scriitorului îi este permis orice”,  şi mă opresc la ideea, care m-a şocat enorm, şi care circulă printre scriitori; „ cititorul nu trebuie să ia în seamă viaţa particulară a unui scriitor ci să se oprească doar la ideile pe care la transmite prin operele sale”. Ce să mai zic ! Iţi faci cruce de asemenea principii. Nu fraţilor, scriitorul trebuie să fie, la modul ideal vorbind, ca un preot, să încerce şi să transmită generaţiilor sale, şi nu numai, valori.
R : Credeţi că, în general, oamenii au o credinţă profundă sau există mult mimitism? Altfel, cum explicaţi atata  incrancenare  in social ?
Pr. I.C:  La staţiunile balneoclimaterice se duc oameni bolnavi. Şi, chiar dacă ai îndeplinit întocmai reţeta prescrisă de medic tot nu poţi să ai pretenţia că pleci perfect vindecat. Ba mai mult, medicul îţi prescrie să faci tratamentul câţiva ani la rând. Aşa şi creştinii, oamenii bolnavi, cu conştiinţa încărcată, păcătoşi, merg la biserică să se vindece şi să-şi găsească sub razele divine echilibrul cugetului, să se vindece. De aceea eu recomand acestor bolnavi, intriganţi, egoişti, clevetitori, pătimaşi, avari etc. să facă mai multe „băi de nămol” în sfânta biserică şi se vor vindeca. Intr-adevăr, un creştin rău e mai rău decât un necredincios corect pentru că el se face mijloc de sminteală, compromite biserica. Iisus referindu-se la aceşti oameni spune: „Vai de aceia prin care vine sminteala” (Rom.2,24).
R : Biblia ne îndeamnă să ne rugăm neîncetat. Părintele Teofil Pârîianu fiind întrebat cum să se mai adune  omul in rugaciune  neîncetat când este copleşit de griji şi ispite la tot pasul a răspuns: ” Da, este posibil să te rogi neîncetat pentru că rugăciunea nu trebuie înţeleasă doar dând din buze. Gandurile si faptele tale zilnice dacă sunt bune, pot deveni o rugaciune”. Vom ajunge  la această virtute?
Pr. I.C:  Are dreptate părintele. Toate faptele bune sunt fructul unor oameni cu suflet si gand bun si au in ele incarcatura divina. Da, ele pot avea valoarea unei rugaciuni.
Poţi să te rogi în gândul tău trecând printr-o piaţă foarte aglomerată. Sau, poţi să te rogi pentru un cerşetor pe lângă care treci şi nu ai în acel moment cu ce sa-l ajuţi. Rugăciunea se poate face indiferent de timp, spaţiu, împrejurări etc. Totul depinde de puterea ta de concentrare spre Dumnezeu.
R. Coborand in timp, ati atins marginea de inceput a crestinismului in Liestiul pe care il pastoriti ?
Pr.I.C : Lieştenii s-au bucurat de prezenţa unei mănăstiri la „gura Bârloviţei unde-i Agapie şi Lieşti” (actul lui Petru Voievod din 1448) şi care se vărsa în Bârlad în dreptul localităţii noastre şi în a cărui pridvor sau în chiliile unor călugări au învăţat buchiile abecedarului odraslele acelor gospodari din jur. Aşa se face că actele ulterioare acestei date sunt semnate de preoţii din Lieşti şi Şărbăneşti sau odraslele lor. Despre activitatea lor şi rolul familiilor lor, ştim puţine lucruri.
R : Liestiul musteste de oameni de autentica valoare spirituala care au inobilat aceste locuri.Cum ii aduceti in memoria comunitatii ?
Pr. I.C : Printre promotorii culturii lieştene putem enumăra în primul rând pe Theodor Ciuntu, uitat de lume şi citat de personalităţile care s-au ocupat de istoria unor localităţi ale fostului judeţ Tecuci. Ca fiu al localităţii Lieşti, s-a remarcat prin excepţionala lucrare „Dicţionarul, geografic, statistic, şi istoric al judeţului Tecuci” care a fost premiată la propunerea d-lui Gh. Lahovari de societatea Geografică Română în şedinţa din 5-II1-1894. întreaga sa bibliotecă a fost donată comunei Lieşti de care era legat sufleteşte. Mai ştim despre această personalitate că în clopotniţa la care slujea socrul său, strângea copiii din cartier şi-i învăţa să citească. Mai amintim pe Ştefan Vechiu, preot în Şărbăneşti, care a fost citat de Bogdan Petriceicu Haşdeu, ca a zecea personalitate ce a contribuit la îmbogăţirea dicţionarului lingvistic „Magnum Etymologicum Romaniae” din 1887, precum si la lucrarea „Obiceiuri juridice ale poporului român”. Amintim pe Gheorghe Mihăilescu, învăţător, care lasă un buchet de amintiri despre personalităţile tecucene, Vasile Gălăţeanu, primul autor a unei monografi lieştene: Cezar G.Cristea, poet, autor al volumului, „ Floarea reginei”, „Luminişuri de pădure”şi a altor lucrări: Dumitru Iancu Tăbăcaru, prozator, autor al lucrărilor: „Iubirea patriei nu-i o vorbă goală”, „ Nostalgii răzăşeşti” etc. Biblioteca comunală are un colţ cu operele personalităţilor lieştene, inclusiv cu operele poeţilor contemporani.
R : Ce faceti pentru a mentine in timp si a conserva valorile traditionale transmise genetic ?
Pr.I.C : Valorile noastre tradiţionale izvorăsc din adâncimea itinerarului istoric a existenţii poporului nostru şi care l-a călăuzit să păstreze legătura deplină cu divinitatea în care fiinţa noastră şi-a găsit suportul deplin de comuniune. Tradiţia extinde existenţa noastră în timp dincolo de lume, în transcendent, satisfăcând individului şi comunităţii, setea de a sta în legătură nemijlocită cu Dumnezeu. Mă gândesc la colindele noastre de Sf. Paşti şi de Crăciun. Toate acestea ne ajută să străbatem calea pe care a străbătut-o Hristos ca om. Obiceiurile noastre, precum şezătorile, claca, hora satului, colinele, pluguşorul etc, sunt un fel de împreună petrecere, o comuniune în restabilirea naturii umane care a fixat demnitatea românului în istorie. Suntem români prin simplul fapt că existăm, că suntem vii, creatori de cultură, de valori supreme, de tradiţii.
R : Influentele externe, lipsite de substanta, atat de agresiv raspandite, nu le-au alterat frumusetea ?
Pr. I.C : În anumite perioade ale istoriei, ca în perioada întregirii României sau ca aceea de după 89, păturile urbane şi suburbane au trecut printr-o cumplită criză sufletească susţinută de unii semidocţi care au invocat spiritul reformator (având intenţii ascunse politice), şi au încercat înlocuirea valorilor noastre spirituale cu altele de împrumut din Occident, şi care, n-au avut putere de a robi dulce natura umană. Acestea, aşa zisele sărbători, sunt lipsite de razele calde ce dau energie şi sens firi umane de a ţinti spre existenţa divină. Acest lucru s-a întâmplat în mare măsură datorită reformelor religioase din sec. al XVI-lea care au şters din viaţa credincioşilor semnificaţia religioasă a sărbătorilor înlocuindu-le cu sărbătoarea de împrumut, ca: halloween, sărbătoarea recoltei, sărbătoarea carnavalului, ale berii, ale bătăii cu perne etc, ca necesitate de a crea posibilitatea unei comuniune interumane. sau Valentine’s Day care se vrea a se suprapune peste Dragobete.
R : Cum contrabalansati aceasta deviere, pentru a salva ce se mai poate ?
Pr. I.C : In anul 2000, împreună cu colegul meu, preotul Gabor Titi, am înfiinţat o publicaţie cu un tiraj de 300 numere lunar, cu un conţinut cultural, social şi moral, intitulată „Vatra strămoşească” pentru a contracara loviturile de cizmă a unor neaveniţi. Este o ironie să înlocuieşti Mielul-Hristos cu iepuraşul de Pasti. Muzica colindelor exprimă un sentiment: de trăire, de bucurie de dragoste pentru Pruncul Iisus. Creaţiile folclorice, spune V.Alecsandri, sunt „ pietre sfinte în sânul poporului” iar A. Davila spune că „datina străbună e mai mult decât o lege” ( Dramaturgia, I, 394). Frumuseţea tradiţiilor şi a folclorului nostru a fost apreciat de toţi oameni de cultură ca: C. Boliac, Gh.Asache, Ion Creangă, Coşbuc, Eminescu, B.P Hajdeu, Cantemir etc. In cadrul muzeului nostru din clopotniţa bisericii care are două etaje plus parterul avem expuse obiecte de valoare numai din localitatea Lieşti, ca de exemplu: o amforă cu cenuşă umană din sec. III- IV, monezi de provenienţă romană, monezi turceşti şi olandeze din 1540 care au circulat ia zonă, şi alte multe obiecte de valoare. Pe lângă cărţile de ritual în chirilică avem şi reviste din primele numere, care au circulat în zonă, ca: „Foaie duminicală”, în chirilică, anul 1837; „Insemnări literare”, redactori M. Sadoveanu şi G. Topîrceanu; „Săptămâna”, redactor Vlahuţă şi Coşbuc; „Bilete de papagal”, anul I, nr.l, de Arghezi etc. precum şi primele reviste religioase ca, Ortodoxia, Studii teologice etc. Prin toate acestea s-a încercat o trezire a spiritului românesc
R : Stiu ca depuneti multa pasiune pentru a feri tineretul de viciile lumii si ai trezi interesul pentru aspectele perene pline de frumuseti spirituale. Dezvoltati putin, poate aceasta pasiune va fi contaminanta ?
Pr. I.C : Din aceste motive, şi pentru că în zonă orice activitate culturală încetase, am iniţiat un cor, datorită vredniciei cântăreţului nostru Ignat Gheorghe, licenţiat al conservatorului, s-au dat, abuzând de bogăţia tradiţiilor şi folclorul nostru: de Ziua naţională, de Crăciun, de Anul Nou, de Sfintele Paşti, la aniversarea acelora care au împlinit 50 de ani de la căsătorie, de ziua eroilor la înălţarea Domnului etc. numeroase spectacole, atât la Căminul cultural cât şi la biserică. Repertoriul cuprinde cântece populare, eroice şi religioase. Cu sprijinul unor specialişti s-a pus bazele unei echipe de dansatori pentru care am fost nevoiţi să strângem de prin localitate costumele naţionale roase de molii. La etajul I al clopotniţei pe lângă grupul de tineri şahişti, avem un atelier de pictură bisericească sub îndrumarea d-lui profesor Bebe din Tecuci. Copiii primesc materialele necesare gratis. Grupul de pictori au participat la multe concursuri naţionale, Galaţi, Bacău, Sibiu, Bucureşti, Brăila, Focşani etc. obţinând frumoase premii. Prin urmare, tradiţia pune în mişcare energii umane şi le îndrumă spre înnoire şi creştere în comuniune cu semenii şi Hristos. O parte din aceste activităţi au fost sprijinite de fostul primar Mişu Nicolaie şi actualul primar Boţ Iulian, cărora le mulţumim.
R : Ca preot şi poet care cunoaşteţi omul luat separat şi lumea în ansamblul ei ce mesaj doriţi să îi transmiteţi?
Pr. I.C: Eu am credinţa că natura românului, spiritul românesc are multe subtilităţi greu de definit sau formulat. El are un echilibru izvorât din simplitate ca normalitate a existenţei şi o cuminţenie care îi va menţine sănătatea firii peste milenii, ca atare, să nu ne pierdem nădejdea, vântul va spulbera pleava şi bobul sec iar cel sănătos va rămâne şi va aduce din nou roade.
Intr-o lume meschina si usuratica cuvintele parintelui Ion Croitoru se aseaza ca un balsam pe starile noastre atat de confuze. Multumim parinte  si fie ca lumina si intelepciunea acestor ganduri sa se disipe in cititorii.

Interviu realizat de Tănase DĂNĂILĂ
Sursa:  revista „Dunărea de Jos”


Fii tu primul care comentează on "Un semanator de bob rodnic al credintei si culturii"

Fii sociabil! Scrie şi tu un comentariu.

Your email address will not be published.


*


*