shopify
analytics tool

Presa noastră-a cincea roată la căruţă

newspapers

newspapers  – Este presa la noi a patra putere în stat?
-Ei, aş! ”Nişte găozari şi ţigănci împuţite”. Am citat din clasici. Ar trebui să fie câinele (sau căţeaua, mă rog) de pază al democraţiei.
– Şi de ce nu este?
– Pentru că specializarea noastră este, după cum ştim, caricaturizarea. Nu iertăm nimic.
– Păi, s-o luăm mărunt.
– Bine. Aşa… în comunism, presa noastră a fost zero barat. Ideologizată cât cuprinde, mincinoasă, obedientă. Ce mai… cârpă de şters praful de pe şalvarii puterii.
– Ce se poate spune despre jurnalişii epocii?
– Cei de prin anii 1950, aproape toţi au fost un  soi de criminali. Orice”înfierare proletară” se finaliza cu ani grei de puşcărie. Mi-l amintesc pe tata, Dumnezeu să-l odihnească!. Venise într-o seară frânt de oboseală de la câmp. Înainte de masă, şi-a aruncat ochii pe un ziar. S-a înfuriat cumplit, a slobozit o înjurătură, a scuipat cu obidă „organul partidului” şi l-a băgat în soba încinsă. Afost prima polemică politică la care am asistat. Mă gândesc ce era oare în capul acelor ziarişti?
– Ce să fie? Mâcau şi ei o pâine.
– Dacă şi-o câştigau cu cerneală otrăvită, nu au nicio scuză. Se găseau locuri de muncă peste tot.
– Ce crezi că i-a împiedecat să  plece?
– Avantajele materiale, orgoliul, speranţa promovării, deplasările afară, accesul la cantina partidului etc. După 1965, vremurile s-au mai îmblânzit, dar presa a rămas tot în buzunarul puterii.
– După 1990?
– S-a sărit în extrema cealaltă. De la abseţa totală a libertăţii, s-a ajuns brusc la haos, adică la libertate totală, fără nicio responsabilitate. Practic, orice neica-nimeni, orice semianalbet îşi putea trage un ziar. Apoi, dă-i cu toroipanul în toate direcţiile. Tot ce li se năzărea, „pac la Războiul”. Îşi exersau întâi imprecaţiile pe spinarea noilor politicieni, apoi luau urbea la rând. Insinuări, ameninţări, şantaje, pornografie etc. Nici o şansă de apărare. Justiţia s-a ascuns intimidată şi neputincioasă. Poate şi pentru că se simţea cu musca pe căciulă. Bine că dezvăluirile nu se mai transformau ca altădată în închisoare. Acum însă presa a îndepărtat valorile, oamenii integri care ar fi putut aduce o gură de aer curat, de verticalitate şi de onestitate în dezorientata noastră politică postrevoluţionară. Culpabilizarea era cvasigenerală şi multilaterală. Când nu se  puteau agăţa de nimic, ziariştii improvizaţi îmbăloşau cu insinuări membrii familiei celui luat în vizor. Au rezistat îndeosebi cei fascinaţi de farmecele puterii şi ale îmbogăţirii subite.
– Se vindeau ziarele?
– Cumpărau oamenii cu braţu.
– Numai că la noi minunile nu ţin mult.
– Aşa este. După o vreme, cititorilor li s-a acrit. Ziarele începuseră să semene unele cu altele ca altădată. Şi au dispărut pe rudă şi pe sămânţă. Criza le-a dat un brânci esenţial.
– S-a câştigat bine în presă?
– Şefii, da. Pentru că s-a lucrat mult şi după principiul incriminat de N. Iorga: ”şantajul şi etajul”.
– Cum ar trebui să fie ziaristul ideal?
– Independent total. Să scrie, sau să vorbească numai cum îi dictează conştiinţa. Azi îl înjuri pe x, mâine îl lauzi, dacă îţi oferă această posibilitate. Totul bazat pe argumente viabile. Din păcate, acest deziderat la noi rămâne o utopie. Presa scrisă, dar şi cea audiovizuală este polarizată tranşant: pro, ori anti putere. Înainte de a deschide gura un comentator politic „independent” ştii precis încotro îşi va îndrepta tunurile.
– Şi nu e normal?
– Nu. Când ataci zilnic acelaşi personaj, îl victimizezi şi cititorul ,ori ascultătorul începe să-i ia apărarea.”Domnule, prea se reped în bietul om, hai să-l votăm tot pe el.”. Acelaşi ziar, ori acelaşi vorbitor media trebuie să fie când pro, când anti, în funcţie de realităţile concrete. Altfel, avem o presă semitotalitaristă.
– Cât de sus se poate”răsti” un om de presă?
– Fără limită, dar ar trebui să o facă decent. Mai bântuie prin presa noastră un soi de puţoism. Orice terche-berchea de pe la” foile de pripas” se repede la demnitarii din primul plan. Sau am rămas cu meteahna simplificării în alb, ori în negru. Deşi realitatea este, de regulă, cât se poate de complexă.
– De exemplu?
– Da. În comunism, ziariştii dădeau trunchiat, toată ziua, până când le curgea sânge din nas, un citat din Herodot. Istoricul spunea, ce-i drept, că „dacii erau cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”. Dar mai aduga câteva”fleacuri” cum că sunt dezbinaţi (persistent microb), că le place băutura şi mai puţin munca, iar unii îşi vindeau chiar copiii (şi noi credeam că sportul ăsta e  patent ţigănesc ). Evident că despre aşaceva se tăcea profund. Pentru că minciuna, nu adevărul „stă cu regele la masă”. Şi mai ales cu preşedinţii. Dar apropo de rege. Majestatea Sa Mihai este un simbol naţional, a dat lovitura de palat prin care s-a scurtat războiul, deci a salvat multe vieţi. Dar, după 23 august 1944, 150.000 de sodaţi români au fost măcelăriţi în zona Iaşi, ori au fost trimşi în Siberia. Despre treaba asta ziariştii monarhişti nu suflă nicio vorbă. Sau o altă chestiune mai delicată. Dar mai întâi, o paranteză. Am cunoscut un ospătar român stabilit acum 70 de ani în Canada. El a introdus în familia lui o regulă strictă: acasă vorbim numai româneşte. Copiii lui, născuţi acolo, vorbesc impecabil româneşte şi vin, din când în când, să vadă locul de baştină al tatălui lor. Doamna Ana, soţia Majestăţii Sale, că regină nu avem cum să o numim, trăieşte de o viaţă cu un român, locuieşte aici de 20 de ani, dar nu rupe niciun cuvânt pe graiul nostru sfânt. Un adevăr care nu poate fi ocolit Ziaristul este istoricul clipei. Cronicarul Miron Costin a lăsat un mesaj pentru veacuri ”Eu voi da samă de ce scriu”. Încă o vorbă şi închei. Mi-a fost drag cândva cuplul Stela Popescu-Arşinel, dar de când fac această publicitate agresivă, mă stresează. Mulţi oameni îmi împărtăşesc ideea, dar nici un ziarist nu îndrăzneşte să le zică. Este o insuportabilă lipsă de măsură. Am ajuns ca în bancul lui Bulă. Mi-e frică să bag fierul de călcat în  priză, ca nu cumva să le  aud refrenul torturant. Sunt aproape sigur că şi bietului patron i s-au împuţinat vânzările.
Şi despre d-na Monica Tatoiu aveam impresii mai bune, dar… Lipsa de măsură decolorează orice merit.
– D-le îţi ridici lumea în cap.
-O fac cu durere, pentru că nu sunt oameni lipsiţi de valoare. Şi dacă tot m-am slobozit la gură, să  continuăm. În presa postdecembristă  s-au impus câţiva lideri. D-l Cristian Tudor Popescu este, cu siguranţă, cel mai de seamă. Ultrapremiat, inteligenţă scăpărătoare, curajos, justiţiar chiar. Ziariştii cu care a lucrat în echipă au fost formaţi să taie în carne vie. Unii dintre ei însă nu-şi adunau suficiente argumente. Şi totuşi contestaţiile celor loviţi pe nedrept  nu se materializau în drepturi la replică. Deci una vorbim şi alta fumăm. Alt lider este I. Cristoiu, dar el ne-a procopsit cu tabloidizarea presei
– Aşa! Cu asta ce e de făcut?
– Cât mai multă educaţie. Nu pot fi culpabilizate neaparat publicaţiile şi canalele tv de această factură. Sunt nişte firme care vor să câştige bani şi au găsit cheia.Vinovaţi sunt amărăştenii de români care cumpără asemenea publicaţii, ori se uită ore în şir ca nişte maimuţe handicapate la asemenea  emisiuni imbecile. Nu au nicio scuză, pentru că ei sunt stăpânii telecomenzii… Şi-am încălecat pe-o şa…
– Sărmana noastră presă! Din a patra putere în stat, a ajuns a cincea roată la căruţă.

Fii tu primul care comentează on "Presa noastră-a cincea roată la căruţă"

Fii sociabil! Scrie şi tu un comentariu.

Your email address will not be published.


*


*