shopify
analytics tool

La taifas cu academicianul Nicolae Breban

foto: parloar.ro

Vasile Ghica – Ne aflăm la emisiunea de divertisment ”Cafeneaua veselă” a postului      TV Expres din Galaţi. O surpriză de proporţii. Invitatul meu din această seară este acad. Nicolae Breban, cel mai valoros prozator al literaturii române actuale.
Nicolae Breban – Unul dintre ei …
V. G. – Goethe spune undeva că oamenii valoroşi nu trebuie să fie modeşti.
N. B. – Şi Shopenhauer era de aceeaşi părere, dar noi suntem români.
V. G. – Dvs: sunteţi jumătate neamţ. Şi pe deasupra nordardelean.
N. B. – De aceea cred că aţi riscat să mă invitaţi la o emisiune de umor.
V. G. – Întors din Germania, Voltaire le spunea amicilor : „Îmi era milă de bieţii  nemţi, puneau mână de la mână ca să înţeleagă şi ei o glumă.” E o prejudecată că ardelenii noştrii nu au umor?
N. B. – Da. Şi e intarită de Nenea Iancu Caragiale cu a lui Marius Chicoş Rostogan. Cei mai multi nu înţeleg că nu suntem diferiţi. Ardelenii au un alt tip de umor. Dar pentru mine, această calitate a stilului nu a fost o preocupare esenţială. Am avut prieteni, Teodor Mazilu, I. Băieşu care au excelat în această privinţă. Eu mi-am dovedit umorul în romanul „Bunavestire” care este un roman satiric uriaş.
V. G. – Ardelenii au venit în cultura şi civilizaţia română cu un plus de rigoare, de seriozitate. Dar le-a admirat românilor înclinaţia spre glumă, bună dispoziţie. Mă gândesc la saşi …
N. B. – Care au populat sudul Transilvaniei şi au pus temeliile oraşelor Timişoara, Sibiu. Braşov.
V. G. – Şi care la un momentdat au plecat din România, dar vin de sarbători să petreacă alături de români. Acolo le lipseşte verva, căldura sufletească, râsul  sănătos.
N. B. – Depinde de unde vin. Eu sunt şi neamţ.
V. G. – Pe jumătate.
N. B. – Da. Dacă vin din Bavaria, cei de acolo, au umor, iau totul în deriziune ca şi românii. Sunt un fel de francezi ai nemţilor. Nouă, ardelenilor, ni se reproşează că nu avem replică. Un scriitor vorbea despre spiritul scării, îţi aminteşti când ajungi pe scară.
V. G. – Pedagogii vorbesc  despre acest spirit „escalier”. Nu-ţi aminteşti nimic la examen şi ţi se împrospătează brusc memoria după ce ieşi din sală, când cobori scările.
Poate fi înclinaţia noastră spre umor o zestre latină?
N. B. – Nu. Mă tem că nesfârşitele valuri de popoare migratoare ne-au distrus calităţile latine. Ei aveau vocaţia marilor construcţii :drumuri, oraşe. Nu ar fi putut edifica un imperiu uriaş, dacă nu rezolvau problema drumurilor. Apoi poduri, viaducte, unele în stare de funcţionare şi astăzi. Romanii erau violenţi, viteji, cuceritori. Ce ne-a rămas din toate astea?
Noi, ardelenii, nu avem discursul rapid. Când am venit în Bucureşti, acum 40 de ani, vorbeam în propoziţii simple. Prietenii mei Matei Călinescu, Nichita Stănescu şi ceilalţi construiau fraze alambicate, largi, arborescente.
Noi vorbim încet, dar gândim repede. Acestea sunt însă categorii temperamentale,  nu valorice. Geniile sunt răspândite uniform. Cei din sud sunt foarte buni specialişti în stilistică, în cimilituri picante şi interesante. Noi, nordicii, venim cu marile construcţii. Blaga, singurul filosof român cu un sistem original, Rebreanu, autorul romanului românesc modern. În volumele  mele de memorii am explicat pe larg ce deosebiri există intre oamenii din nord şi cei din sud.
V.G. – Ajuns în Bucureşti aţi început să frecventaţi cafenelele, lumea boemă?
N. B. – Da. Era o lume interesantă care după puţină vreme s-a ofilit. Nu întârziam  prin cârciumi ci pe culoarele revistelor. Cu Cezar Baltag, cu G. Hagiu şi Matei Călinescu ne duceam la revita unde aveam o „pilă”, unde Nechita Stănescu era corector. Am publicat foarte puţin. În câţiva ani mi-au apărut patru-cinci schiţe neluate în seamă de nimeni. Am avut o intuiţie teribilă. Mi-am dat seama că ceilalţi tineri prozatori sunt mai buni în genul scurt şi am abordat construcţiile largi. În trei ani am publicat trei romane şi drumul s-a deschis.
V. G. – Anturajul s-a constituit într-o şcoală sau chiar într-o universitate?
N. B. – Categoric. Erau discuţii f. interesante. Grupul nostru era mult mai mare. Erau cu noi pictorul Piliuţă, sculptorii V. Gorduz şi G. Apostu. Apostu mi-a fost foarte apropiat, un artist excepţional, e de pe aici.
V. G. – Da, a făcut liceul la Tecuci.
N. B. – La restaurantul Mon Jardin era ca la un seminar unuversitar. Aveam masa noastră, primeam ceva băutură pe datorie. Discutam filosofie, citeam poezie universală pentru că  atunci arta oficială era o năclăială cumplită, o porcărie.  Visul nostru era dublu. Să putem publica , dar şi să readucem  marea artă interbelică. Şi am reuşit. Tinerii nu ştiu că nu ne-a fost deloc uşor  când vedetele timpului erau A. Toma, Dan Deşliu, Maria Banuş şi alţi impostori.
V. G. – Revenim la ideea de cafenea. Băutura era un pretext?
N. B. – Băutura poate fi un adjuvant pentru artist.
V. G. – Se poate vorbi despre rolul cârciumei în evoluţia artei?
N. B. – Da. Evident, contează măsura. Ea poate deveni şi drog. Hagiu putea să ajungă un mare poet, dar s-a pierdut. Mulţi artişti s-au risipit.
V. G. – L-aţi cunoscut pe N. Labiş?
N. B. – Da, prin intermediul  lui Florin Mugur, bunul meu prieten. Labiş a fost năucit nu numai de gloria sa ci şi de singularitatea talentului său.
V. G. – A fost buzduganul” unei generaţii cum spune E. Simion? N. Stănescu spune că a fost uluit de Labiş şi că nu a avut curajul să debuteze decât după moartea lui.
N. B. – E fals. Nechita nu avea o stimă deosebită pentru Labiş. Nechita s-a exprimat deplin, în timp ce Labiş nu are operă.
V. G. – Ce rămânea din Arghezi dacă murea la 21 de ani?
N. B. – Nu. Există o boală în literatur a română. Nişte tineri care aruncă două-trei volume, Labiş a avut doar un volumaş, apoi dispar.
În anii ’50 nu s-a putut face o breşă. Au apărut doar „Moromeţii”, o cărticică de Labiş şi una de Petru Dimitriu. Noi generaţia ’60, am venit cu un val mare. Odată cu noi, cei născuţi în anii ’30, au debutat şi cei din Grupul de la Sibiu (Şcoala lui Blaga) : Doinaş, O. Cotruş , Regman, Balotă, Negoiţescu, dar şi Ana Blandiana, Constanţa Buzea, A. Păunescu, I. Alexandru, Marin Sorescu, adică cei născuţi în anii ’40. O generaţie  formată din trei valuri care au măturat grosul dogmatismului comunist.
V. G. – Aţi beneficiat şi de dezgheţul epocii.
N. B. – Da. Şi lucrul acesta s-a resimţit în întregul lagăr comunist european.
V. G. – Care este opinia Dvs. despre colaboraţioniştii epocii?
N. B. – Trebuie analizat cu atenţie fiecare caz. Occidentalii ne acuză că am publicat în editurile comuniste. Dar altele nu erau şi trebuia să ne exprimăm. Era mai bine să îi lăsăm numai pe dogmatici?
Sadoveanu a comis  o ticălosie  cu „Mitrea Cocor”, P. Dumitriu cu cele trei volume (Drum fără pulbere, Pasărea furtunii, Vânătoarea de vulpi).Mai târziu, Sadoveanu a dat „Nicoară Potcoavă”, iar P. Dumitriu „Cronică de familie”.
V. G. – Aţi trăit destulă vreme în străinătate. Cum se vede literatura română de acolo?
N. B. – Noi am pierdut câteva trenuri în legătură cu imaginea noastră în străinătate, mai ales în Franţa. Toţi au vrut să-şi legitimezevaloarea la Paris. Iată-l de exemplu pe Tristan Tzara.
V. G. – Care a ajuns la Paris s-a declarat avangardistul nr 1, uitând să amintească de Urmuz deşi el reprezenta cu adevărat o valoare europeană.
N. B. –Nici E. Ionescu nu a scos o vorbă despre Caragiale. De la Panait Istrate până la Cioran, toţi românii ajunşi dincolo şi-au uitat obârşia. Mai briliantă era imaginea culturii române în perioada interbelică. Să ne amintim de Paul Morand, care a scris o interesantă carte despre România, de Marta Bibescu, Elena Văcărescu etc. Acum P. Goma a publicat multe volume în Franţa. E vorba  despre interesul occidentalilor faţă de protestul anticomunist. Şi mie mi-au apărut trei volume  la Flammarion. Dar interesul pentru România s-a diminuat.
V. G. – Vă interesează Premiul Nobel?
N. B. – Soţul Gabrielei Melinescu, editor celebru, m-a invitat să rămân în Suedia. Dacă mă interesa acest premiu rămâneam.
V. G. – Este un premiu conjunctural?
N. B. – Nu sunt prea clare criteriile care concură la acordarea lui. Se pare că prioritare sunt cele geografice, politice şi etnice. Sunt premiaţi uneori autori necunoscuţi şi au fost ocoliţi E. Ionesco, Borges, Cioran, Mircea EliadeCred că atenţia exagerată pe care o acordă scriitorii noştri tineri le dăunează. Nici Nechita Stănescu nu şi l-a dorit, deşi el a fot nominalizat. Ca şi Blaga altădată. I se pregătea al treilea volum în Suedia, a fost chemat şi el nu s-a dus. Un premiu se lucrează, presupune eforturi, relaţii, nu te trezeşti cu el pe cap, mai ales când scrii într-o limbă marginală, iar cultura ţări i tale e necunoscută sau calomniată.
V. G. – Eu formulam un aforism, legat de această temă, cam aşa :”Ce-am mai freca duşumelele cu el dacă am avea şi noi un laureat Nobel”.
N. B. – Da. Să moară şi capra vecinului, orgolii, etc.
V. G. – D-le Breban, există la noi astăzi o literatură umoristică?Este o cenuşăreasă, ori nu se simte nevoia ei?
N. B. – Nu vedeţi că românii şi-au pierdut umorul? A dispărut Bulă. Petre Cimpoeşu de la Bacău are un roman umoristic excepţional. În rest, se cade în pornografie.
V. G. – De ce revistele importante nu promovează umorul?
N. B. – Nu ştiu. Da, în perioada interbelică strălucea epigrama. Nu doar Cincinat, Păstorel, în oraşe erau cluburi foarte interesante frecventate de umorişti locali.
V. G. – Dar umorul practicat de televiziunile comerciale?
N. B. – Se ocoleşte, de regulă, umorul fin. Sunt preferate formulele grosolane dând o imagine proastă despre noi înşine.
V. G. – Maestre, vă mulţumesc pentru participarea la emisiunea noastră.
N. B. – Şi eu vă mulţumesc. Sunt bucuros că am ajuns la Galaţi. Îl felicit pe Corneliu Antoniu, pentru substanţialele acte de cultură pe care le întreprinde. Zona aceasta Galaţi – Brăila merită să aibă un loc important în literatura actuală.

Fii tu primul care comentează on "La taifas cu academicianul Nicolae Breban"

Fii sociabil! Scrie şi tu un comentariu.

Your email address will not be published.


*


Scrie în căsuţă rezultatul adunării de mai jos: * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.