shopify
analytics tool

Industria la începutul secolului al XlX-lea

moara-secol-XIX La începutul secolului al XlX-lea, singurele surse producătoare de bunuri de larg consum erau considerate a fi morile de apă şi pităriile care valorificau făina produsă de cele dintâi. Prezenţa morilor este semnalată, pentru prima dată, într-o statistică din anul 1825. Una din morile destul de cunoscute era cea a lui Tudoran Cincu. Acesta cumpărase, încă din 1839, 200 stânjeni cu 1.700 lei de la Obştea târgului, adică „un vad de moară dimpreună cu iaz” pe care a făcut o „moară tot în locul ce au fost mai înainte […] fără a schimba matca apei [Tecucelului, n.n.] sau a mări iazul”. Cea dintâi moară cu abur din ţinutul Tecuci a realizat-o prinţul Nicolae Vogoride-Conachi, în anul 1857, la Ţigăneşti. Moara, pusă h punct de asociatul său, căruia îi plătise şi 9.380 ducaţi, inginerul Celestin Peytavin din Iaşi, se compunea „dintr-o maşină cu abur cu o forţă de 25 cai putere”. Ea era înzestrată cu „un cazan, 6 perechi de pietre de moară din silex”, un „elevator cu cupe, care aducea făina de la al doilea etaj”, un „separator franţuzesc” care producea „patru feluri de făina” etc.Clădirea morii – construită „din zidărie de cărămidă” – avea „trei etaje”, în acestea fiind inclus, desigur, şi parterul.

Zece ani mai târziu, o instalaţie similară funcţiona şi în Tecuci, pe malul stâng al râului Bârlad.

Morile cu vapori, precum şi cea de apă au fost luate în calcul atunci când, în 1869, s-a amenajat marea Tabără militară de la Furceni, din partea de vest a moşiei oraşului.

Intre anii 1887/1888, în localitate, îşi desfăşurau activitatea trei mori cu abur, acestea aparţinând lui Iancu Secali, Aristide şi Hnstu Atanasiadi. După numai cinci ani, mai rămăseseră „pentru măcinatul fainei” doar „două mori de foc”.

Pitarii, adică cei ce pregăteau şi vindeau pâinea, sunt semnalaţi şi ei în Catagrafia din anul 1845. Breasla acestora cuprindea, pe atunci, doar 3 persoane şi 10 calfe.

Datorită înmulţirii brutăriilor, tecucenii încep să renunţe la obiceiul de a pregăti pâinea în casă. Dacă în anul 1840, ei consumaseră 136.875 oca „pâine de grâu”, în 1849, consumul acestora se cifrase la 360.000 oca. In 1878 existau 10 producători autorizaţi. Date fiind solicitările consumatorilor, atât din oraş cât şi ale celor care descindeau la Tecuci, în zilele de târg, ca şi cum cele „8 fabrici de pâine” n-ar fi fost suficiente, D. Divitar solicită Primăriei o autorizaţie pentru construirea a încă „cinci cuptoare de cărămidă pentru a fabrica pâine” în interiorul hotelului său „Bulevard”. In cadrul fabricilor ajunseseră să lucreze 14 maiştri şi 11 calfe.

In perioada de început se pare că produsele de panificaţie erau de o bună calitate. Scriitorul Alecu Russo, trecând prin Tecuci, pe 28 februarie 1846, găseşte aici „covrigii excelenţi”. Nu aceleaşi impresii le-a avut şi Al. I. Cuza. In calitatea sa de director al Departamentului de Interne al Moldovei, „făcând o revizie la pitărie”, pe 7 mai 1851, a găsit „pâinea rea şi lipsă’.

Datorită faptului că brutarii începuseră să facă pâine proastă şi să pretindă un preţ mult prea mare, Primăria, la sesizările cetăţenilor, se implica în verificarea produselor acestora. Atunci când, pe 23 martie 1895, brutarii „s-au pus în grevă din cauza sancţiunilor, timp de câteva săptămâni, pâinea a fost adusă „pe contul comunei”, tocmai de la Galaţi.In cele din urmă, Consiliul Comunal s-a simţit dator să elaboreze un „Regulament pentru fabricarea şi vinderea pâinii”, care a intrat în vigoare începând cu data de 3 mai 1895.

Dat fiind faptul că Tecuciul era înconjurat de podgorii, în oraş au apărut şi câteva fabrici care produceau rachiu din drojdie şi tescovină. Pe 9 aprilie 1897, Bercu Pascal solicită Primăriei o autorizaţie pentru instalarea celui de al doilea cazan la fabrica lui Iţic Marcovici, situată „peste bariera oraşului partea dinspre miază-zi”, pe care reuşise să o cumpere de la văduva lui Iţic Marcovici. Cea mai bună distilerie din zona Tecuciului se afla însă la Berheci, în imediata apropiere a gării. Aici, la renumita Fabrică de coniac „Naville”, spirtul obţinut din vin roşu sau alb avea „tăria variabilă între 66 grade şi 70 grade”. Anual se prelucrau circa „9.000 vedre”, din numai „100 vedre vin” obţinându-se „10 vedre cognac” de foarte bună calitate.

Din primăvara anului 1882, tecucenii aveau să se înfrupte dintr-o bere locală, produsă la fabrica lui Matei Pandrescu. Plăcerea le putea fi ostoită numai dacă plăteau „1 leu de vadră”.

In ultimul sfert de secol, în oraş s-au întemeiat şi trei ateliere de tipografie, primul dintre ele, cel al lui Gheorghe Bălăşescu, de pe strada Ştefan cel Mare, fiind conceput pentru „confecţionarea imprimatelor”.Ceilalţi tipografi au fost Alexandru Codreanu şi Gheorghe Balaş, care au editat diverse publicaţii (manuale, statute etc).

Intrucât principalele construcţii începuseră a se face numai din cărămidă, în zona Gării, imediat după 1891, s-au pus bazele unei fabrici. Produsele acesteia aveau să concureze cărămizile produse la Ţigăneşti de Manolache Mfoăilescu.Fabrica de cărămidă de la Tecuci îşi propusese să facă circa 3 milioane de bucăţi pe an, performanţă pe care aceasta nu a reuşit însă să o atingă din cauza taxelor prohibite pe care le pretindea Primăria.

Pe teritoriul aşezării mai funcţionau şi alte fabrici: 2 de „unt-de-lemn”, 2 de săpun, una de lumânări din ceară, în cadrul căreia trei meşteri produceau peste 2.000 kg pe an şi alte 2 de tăbăcărie, situate pe malul drept al râului Bârlad.

Se cuvine a mai aminti şi faptul că, din anul 1888, aici funcţionează şi o fabrică pentru producerea „apei gazoase”, proprietarul acesteia fiind Moise Weis.

Apogeul industrializării Tecuciului din secolul al XlX-lea ar fi trebuit să-l reprezinte „uzina hidraulică” plănuită de primarul Gh. Cuza a se face în anul 1891 pe cursul râului care străbătea aşezarea de la Nord spre Sud. Din păcate, proiectul de electrificare „prin folosirea energiei apei Bârladului” a eşuat, costul estimativ de circa 200.000 lei al instalaţiilor de provenienţă străină fiind mult prea scump pentru posibilităţile financiare de atunci ale Consiliului Comunal.

Chiar dacă Tecuciul nu a reuşit să posede o industrie dezvoltată şi diversificată până la 1900, nu înseamnă că aspiraţiile sale în acest domeniu au fost mai prejos decât cele ale altor localităţi urbane din România. Expoziţia economică a judeţului Tecuci, organizată în anul 1868, în reşedinţa districtului, care a fost a treia din ţară după cea industrială de la Bucureşti, ţine să confirme concluzia noastră.

Scris de Stefan Andronache in vol. „Tecuci – Repere istorice, Obiective turistice, Personalitati culturale”

1 Comment on "Industria la începutul secolului al XlX-lea"

  1. In perioada actuala Tecuciul dispune de o industrie in plina ascensiune, oamenii sunt extrem de bogati, nu exista somaj, orasul se dezvolta intr-un ritm rapid. Marea majoritate a cetatenilor UE incearca sa achizitioneze macar o locuinta in acest oras.

Fii sociabil! Scrie şi tu un comentariu.

Your email address will not be published.


*


*