shopify
analytics tool

Dispreţul artei este combustibilul frigului

Prof Vasile Ghica - Tecuci„Important e să intuieşti steaua spre care merită să alergi”
Nu se poate spune că scriitorul Vasile Ghica nu a intuit bine steaua spre care a alergat 70 de ani . Şi nu se poate spune că providenţa nu i-a fost favorabilă, ba chiar l-a răsfăţat. Scriitor meticulos şi de succes, dascăl cu un statut special, cu o familie armonioasă din care se detaşează doi ştrengari de nepoţei care îi speculează dragostea de bunic făcându-l sclavul lor, iată bucuriile lui care nu îi dau voie să privească înapoi  cu mânie.Umorul este trăsătura secundară a operei sale.Dramatismul Planetei şi a vremurilor, îngrijorarea de tot şi de toate, de la firul de iarbă până la universul omului şi aruncarea sa în derizorii sunt accente ale operei sale.
„Omenirea l-a clonat pe Iuda, nu pe Iov,”„Fără oameni, Pământul ar fi evident mult mai liniştit,”
„Nu cred că toate păsările cântă, Unele, probabil, ne înjură,”
„Cum scoate nufărul atâta frumuseţe din noroi,”
„Fără iubire, suntem nişte cadavre ambulante”,
Când un scriitor transmite în ambient asemenea mesaje, nu poate fi decât profund. Umorul este doar învelişul în care îşi îmbracă ideile. În miezul cuvintelor sunt reflecţii abisale. Acum, la această aniversare onorabilă, îl invităm nu la o introspecţie a vieţii pentru că el şi-a făcut o introspecţie zilnică. Încercăm să asamblăm trăiri, fapte de viaţă ale unui scriitor-om care declară că „În fiecare geană a zorilor simt zâmbetul lui Dumnezeu”.
Reporter:  Domnule Vasile Ghica, pe 8 noiembrie se închide conturul unui nou inel pe arborele vieţii dv. Vă urez „La mulţi ani!” Şi vă doresc să trăiţi în continuare frumos. Pentru cititorii care, să recunoaştem ,v-au răsfăţat, vă invit să daţi o notă explicativă. Vă adresez celebra întrebare cu iz de interogatoriu:
Ce-aţi făcut în ultimii 70 de ani?
Vasile Ghica: Am muncit şi am iubit. Cu pasiune şi perseverenţă. Părinţii şi iluştrii mei dascăli mi-au inoculat de la o vârstă fragedă esenţa principiului latin: „Nulla dies sine linea..” Şi m-am străduit să nu treacă nicio zi în care să nu  fac  ceva din ce mi-am propus, ori din ce trebuia  să înfăptuiesc. Am reuşit  să-i imprim vieţii mele o densitate, nu sufocantă, dar intensă, alternând efortul fizic şi intelectual cu momente de relaxare tonică în companii cât mai plăcute. M-a ajutat mult, în această ultimă privinţă, picătura de umor moştenită de la tata. Îi detest pe cei care se plictisesc. Eu nu am avut niciodată timp pentru aşa ceva. Fiind mereu ocupat, m-am pomenit, aproape instantaneu, că-mi bate la geam această vârstă, căreia nu-i găsesc nici un cusur. Mă simt ca acum trei-patru decenii.
R:  După această încălzire, precizez că toate întrebările pe care vi le voi adresa în continuare sunt inspirate din aforismele dv. „Am dreptul la respect. Sunt os de ţăran!” O spuneţi ca şi cum aţi scoate un AS din mânecă. Nu  vi s-a mai estompat acest orgoliu în condiţiile în care, să recunoaştem, osul de ţăran s-a gelatinizat binişor?

V.G:   Aveţi dreptate. Mirificul vieţii rurale s-a disipat. Eu păstrez însă în suflet imaginea ţăranului din copilăria mea. Deşi hărţuiţi de istorie, aceşti bravi oameni respectau un cod moral milenar, erau demni chiar şi în faţa morţii, învârteau cu foc şi sapa şi hora nu erau orbiţi de patima îmbogăţirii. Aveau pe chip o bunătate senină, un nimb  al înţelegerii superioare a vieţii. Nu-i pot uita, pentru că, oriunde ne-am duce în lume, cărăm pe tălpi nostalgia ţărânii natale. Şi- am înţeles din copilărie că nu ei sunt vinovaţi dacă mămăliga istoriei este uneori crudă, ori are cocoloaşe. Dimpotrivă, aceşti mucenici ai gliei ar trebui să miroase numai a cozonaci. Mai există şi un alt fenomen. Secularizarea spirituală a pătruns şi aici, chiar dacă oamenii merg la biserică. Ţăranul nu mai este acea fântână de mituri, sărbătorile nu mai au fastul şi încărcătura religioasă de altădată. Sacralitatea este şi aici în suferinţă.

R:  „Succesul e ca ploaia, nu vine când trebuie, ci când vrea”. La dv. când a venit?
V.G:  În artă, succesul vine atât de greu, încât nu prea mai ai puterea să te bucuri de întâlnirea cu el. Când m-am apucat mai serios de scris, am descoperit bucuria muncii pasionate. Şi îmi era deajuns. Insuccesele mă îndârjeau. Am devenit un soi de Sisif în toate compartimentele vieţii mele. Construiam cu tenacitatea unei furnicuţe. După orice croşeu sau upercut mă ridicam, mă ştergeam de praf, ori de noroi şi o luam de la capăt. Important e să intuieşti steaua spre care merită să alergi. Poţi să mai greşeşti drumul, nu şi sensul parcursului. Iar împlinirile nu au cum să nu apară cândva.
În cazul meu, am simţit mângâierile succesului în vara fatidicului an 1989, când după o aşteptare de şase ani, mi-a apărut la Editura „Junimea” din Iaşi, în o sută de mii de exemplare, vol. ”Surâsuri migdalate”. Acum tirajele sunt aproape confidenţiale, dar m-a înfiat Internetul.
R:  „Orice creator de artă încearcă eternitatea. Măcar cu degetul. ”Dv. când aţi înmuiat degetul în eternitate şi ce mesaj aţi primit?
V.G:  Se ştie că groaza de anonimat ne-a luat în primire chiar din buza peşterii. Fiecare creator de artă  vrea să lase urme eterne pe zăpada vremii. Mulţi chiar cred că l-au apucat  pe Dumnezeu  de picior. Cu parfumul Paranoya se pot obţine  oricând clasici în viaţă. Este foarte greu să găseşti un artist, cât de cât, consacrat, care să nu se considere genial. Ei bine, instinctul meu ţărănesc mă ţine cu picioarele pe pământ. Nu suport aglomeraţia şi loviturile de coate din preajma podiumurilor. Dacă se va întâmpla să intru puţin  în vizorul posterităţii, ceea ce, evident, îmi doresc, nu va mai conta voinţa mea. Îmi imaginez că „Dumneaei” îşi începe lucrarea ticăită cam după parastasul de 40 de zile. Cei mai mulţi acolo ne rupem grumajii. După această barieră, nu mai urmează nici un omagiu. In mod cert, tronurile antume sunt de fum, în cel mai bun caz, de ceară. Timpul doboară toate ierarhiile cizelate sperjur.
Personal, mi-am dorit întotdeauna cât mai mulţi cititori. Şi nu numai elite. Scriu şi cu gândul la cititorul de drept comun. Pe care vreau să-l tulbur, să-l pun puţin pe gânduri, dar să-l şi amuz, dacă se poate.
R:  „Nu-mi trebuie statuie. Mă mulţumesc cu un bust, ca să nu mă poată lovi posteritatea sub centură. ” Să lăsăm, deocamdată posteritatea în legile ei şi spuneţi-mi:  cu antumitatea cum stăm, nu vă loveşte, din când în când, sub centură?
V.G:  Ba da. Există, de exemplu, redactori pe la unele reviste şi critici literari care nu suportă aforismul. Ei consideră că este vorba despre o insignifiantă specie epuizată încă din antichitate. Sau că cele o mie de cugetări fundamentale s-au scris demult şi nu mai e cazul să ne pierdem vremea cu aşa ceva.
Măi, să fie! Chiar să nu mai fie nimic de cugetat în aceste vremuri atât de tulburi? Şi când vine vorba de calitate, e de preferat un roman cotonog, decât un aforism valid?
În rest, slavă Domnului, nu lipsesc aprecierele pozitive la adresa producţiilor mele. Uneori, chiar jenant de laudative.
R:  Spuneaţi în primul volum cu destul curaj că : ”Dispreţul artei este combustibilul frigului.”Acum se poate vorbi despre un climat canicular, ori măcar temperat?
VG:  Situaţia este catastrofală la nivel mondial, iar la noi mai aiurea decât oriunde. Cu scuzele de rigoare, mă autocitez: ”Ultima licitaţie s-a încheiat. Condiţia umană a pierdut Livada cu vişini.” Pierdem deci capacitatea de a căuta frumosul în natură, în artă, în relaţiile cu semenii. Uităm că bucuria se cuibăreşte în lucrurile şi în gesturile simple. Din păcate, cam toate idealurile au căpătat iz pecuniar ori instinctual. De ce să ne mirăm deci că ne încolăcesc toţi balaurii apocalipsei? Arta  ne-ar putea obloji multe hârtoape sufleteşti, dar refuzăm să-i mai solicităm serviciile. Este adevărat, canalele de televiziune mustesc de imbecilităţi, dar cine vrea găseşte şi destule chestiuni interesante. Dacă am avea o şcoală sănătoasă şi nişte adulţi cu capul pe umeri, ratingul emisiunilor infecte nu ar creşte atât de spectaculos. Bineînţeles, că nici nu apar cărţi care să-i determine pe oameni să-şi vândă televizoarele. Dimpotrivă, există tot soiul de avangardisme nedigerabile, sumedenie de texte poetice pe care, probabil, nici Dumnezeu nu le înţelege, decât după lecturi repetate. S-a  agravat prea mult divorţul dintre artă şi emoţie. Toate acestea îl îndepărtează pe omul actual de marea artă şi îl lasă pradă subculturii. Sunt terifiante statisticile din care aflăm că opt din zece locuitori ai planetei noastre trec prin viaţă fără să se împiedice de binefacerile artei. Mare şi impardonabil păcat! Atâtea vieţi destinate banalului şi urâtului existenţial!
R:  „Încă ne-am mai putea întoarce spre noi înşine, dacă tot este atât de greu de înţeles lumea.”Dar nici aceasta nu este uşor, pentru că „Avem totuşi în noi prea  multe uşi zăvorâte”.Unde se află cheile acestor zăvoare?
V.G:  Nu putem să-i dăm vieţii noastre un sens înalt, dacă  nu ştim ce „lighioane” se ascund prin cutele conştiinţei noastre. Uşile acelea zăvorâte ne împiedică să trăim frumos, să intrăm în armonie cu semenii, cu natura, cu Divinitatea. Uitaţi-vă în jurul nostru! Prea multă intoleranţă, răutate, rechinism chiar. Prea mult egoism, prea multă indiferenţă faţă de suferinţele celor de lângă noi. Toate acestea au condus, printre altele, la situaţia jalnică în care a ajuns România de astăzi. Nici valurile de popoare migratoare, nici conflagraţiile mondiale nu au reuşit să distrugă atât de sălbatic o ţară sub aspect economic, moral şi spiritual. Multe generaţii care vor veni după noi vor trudi din greu ca să oblojească , cât de cât, rănile pe care le-am provocat noi în numai cele două decenii de libertate deplină. Necazul e că nici nu mai putem da vina pe cineva din exterior. În aceşti ani mizerabili, s-au deschis graniţele şi pentru scriitori. Pot merge în Spania la cules căpşuni.
R:  „Fără oameni, Pământul ar fi, evident, mult mai liniştit.” Vom conştientiza, noi, oamenii, că am început să devenim, dacă nu am devenit cumva, răul pământului, încât „Nici natura nu ne mai poate răbda”?
V.G:  Şi suntem atât de poluaţi, că nici animalele sălbatice nu ne mai mănâncă, decât în situaţii disperate. Nici o altă vieţuitoare nu-şi distruge culcuşul, cum o facem noi, nu-şi otrăveşte aerul şi hrana, nu-şi face mănuşi ori cojoc din piele de om. Au poate dreptate ecologiştii radicali când afirmă că singura friptură pe care ar accepta-o ar fi cea din carne de om.
R:  Dar, să relaxăm puţin discuţia. În ce vă priveşte, raportul în faţa cititorilor nu este complet fără motivul iubirii. ”Iubirea-o instigare la sublim”, ziceţi. Recunoaşteţi că, în  acest sens, aţi fost un mare instigator?
V.G:  Da! Şi  voi mai fi! Glumim, evident. În ceea ce priveşte iubirea nu vreau să pierd ocazia să accentuez  ideea , că este sentimentul divin pe care ne grăbim să-l degradăm, să-l vulgarizăm, confundând jarul cu cenuşa. Este un arc voltaic pe care vrem să-l  transformăm în opaiţ. Îndepărtăm polenul romantic, sărăcindu-ne viaţa, supralicitând instinctele. În concluzie, prea mulţi oameni fac scuipătoare din candela iubirii. Şi încă ceva important. În iubire, nu vârsta dă ora exactă. Ea poate fi lavă clocotită la 70 de ani şi supă sleită la 20.  Oricum, tragic e că îmbătrâneşte trupul, nu şi iubirea. Retrospectiv privind, se poate spune că şi depravaţii îşi bat joc de iubire, dar şi asceţii. Revenind la aluzia de „mare instigator”, pot spune că interviul seamănă cu o mărturisire sub poala popii: te duci acolo să te spovedeşti întru căinţă, nu să te lauzi.
R:  „Merită să iubim, chiar dacă ar fi să plătim impozit pentru fiecare sărut”. Recunoaşteţi că, în sensul celor spuse, aţi prestat mult ” la negru”?
V.G:   Evazionişti ai acestui sentiment sunt vulgarizatorii. Când este vorba de iubire adevărată se spune că nu putem greşi noi, cât poate să ierte Dumnezeu. Nu are cum să fie mai intransigent fiscul.
R:  „În esenţă, iubirea este o inefabilă rugăciune. ”Aţi rostit cu sfială, cu smerenie această rugăciune?
V.G:  Da, pentru că iubirea este un har cu multiple conotaţii metafizice. Aşa o consider eu şi nu mi-am putut concepe viaţa în afara statutului de îndrăgostit. Ar fi un deşert îngrozitor.
R:  „Există şi compromisuri scuzabile.” Dacă aţi făcut compromisuri şi dacă toate au fost scuzabile.
V.G:  În artă m-am ferit de aşa ceva. Prima mea carte a aşteptat în editură şase ani, pentru că erau acolo cugetări de genul: ”Cine îşi depăşeşte epoca o aşteaptă la răcoare. ”Redactorul de carte, o doamnă adorabilă, mă avertiza mereu: ”Ajungem amândoi la puşcărie!” Iar eu îi replicam hâtru: ”Dacă ne bagă în aceeaşi celulă, accept.”
În viaţă însă, lucrurile sunt mai complicate. Rigiditatea îţi poate aduce necazuri incomensurabile. Ţie, dar şi familiei. Am acceptat să fiu, de exemplu, membru de partid, e vorba de PCR, dar nu am scris nici un cuvânt de preamărire a epocii  şi a conducătorilor „iubiţi”.
R:  „Viaţa este un concubinaj de amintiri, trăiri şi iluzii.” Cu ce vă hrăniţi acum viaţa?
V.G:  Cu toate „vitaminele” la care vă referiţi.
R:  Aţi ajuns la o vârstă a înţelepciunii. Cum se vede de la această înălţime lumea şi ce şanse îi daţi?
V.G:  Am ajuns la o cotă a vieţii la care nu prea speram. Am depăşit dealtfel media admisă de statisticile noastre. Ar cam trebuii să mă simt. Mă fac însă că plouă. Este nemaipomenit să-ţi „tranşezi” timpul numai cum te taie capul. Citesc, scriu, alerg dimineaţa prin parc, impulsionat uneori de maidanezi, îmi plimb nepoţii, pe care nu am voie să-i dojenesc, spun glume pe la petrecerile cu prieteni.
Cât despre lume, nimic nou. Ea îşi vede de-ale ei, nu se uită în gura noastră. Aşa ne trebuie!
Desigur, suntem subiectivi atunci când aşezăm un scriitor contemporan pe un piedestal. Şi e firesc, pentru că relaţiile interumane ne determină uneori la excese de generozitate. Dar scriitorul Vasile Ghica nu se iluzionează cu elixirul succesului de vreme ce conştientizează că „Victoriile pot fi conjucturale. Importante sunt voluptăţile luptei”. Ele îi alimentează vigoarea creativă şi îi aduc zările mai aproape. Iar dacă numele său va rămâne în timp şi dincolo de timp nu noi o decidem. El însă îi poate da o determinare. Ştie că ” Pariul cu eternitatea rămâne tot opera,” şi că ” Se adună în eternitate cei care ştiu să se risipească în alţii”. Prin scrisul său se risipeşte în cititori cu generozitate, cu talent şi emoţie estetică. Schimbarea prefixului să îi fie de un bun augur, să devină un nou început şi o motivaţie de a fi. Pentru că, „Orice sens al vieţii trebuie cucerit. Precum o cetate.”

Interviu realizat de Tănase DĂNĂILĂ
Sursa:  revista „Dunărea de Jos”

1 Comment on "Dispreţul artei este combustibilul frigului"

  1. La multi ani tot atat de fericiti si de rodnici, domnule Ghica!

Fii sociabil! Scrie şi tu un comentariu.

Your email address will not be published.


*


*